Medeea Iancu

De la cazul Caracal până la lipsa autoarelor din manuale și tratamentul la care Medeea Iancu însăși a fost supusă în momentul în care, ca autoare premiată, în mod paradoxal, de establishment-ul literar, contestă la Botoșani supremația patriarhatului și puritanismului din România, nu lipsește nimic din acest document exhaustiv de feminism intersecțional, nici chiar trimiterile internaționale.

Medeea Iancu mai era acuzată în mod tendențios de inautenticitate, de retorică, de prea puțină „poezie”, „valoare estetică”, când cărțile ei erau încă receptate ca statement-uri, până la urmă, literare, și nu în primul rând și în mod necesar ideologice. Nu se mai pune astfel problema în acest ultim volum, din capul locului mai mult decât subversiv, și de o intensitate a cărei autenticitate devine imposibil de negat.

Medeea Iancu a reușit prin acest volum să scrie exact ca și cum nu mai are nimic de pierdut, să ducă până la capăt revolta împotriva sistemelor de oprimare, indiferent de consecințe, cu orice mijloace posibile (inclusiv unele experimentale: pasaje cu bold, litere mari, hașuri, aproprierea unor citate și liste, covârșitor masculine, de autori curiculari), absolut indiferentă la posibilele acuzații de monotonie, obstinație. De fapt, orice acuzație nu ar fi decât încă o confirmare a microagresiunilor pe care le monografiază, alături de violențele la nivel sistemic - nu ai, ca cititor, de ales: ori te revolți odată cu Medeea Iancu, ori contribui chiar tu la oprimare, fie explicit, prin asumarea unei atitudini de bully impenitent, fie implicit, prin indiferență sau insensibilitate, atitudine tone-deaf, ca și cum ai spune „all lives matter” ca să te asiguri că minoritatea oprimată nu te răstoarnă pe tine ca majoritar...

Un adevărat manifest de avangardă, dacă avangardă înseamnă a rupe barierele câmpului literar și a face contestație socială și politică - în acest sens, cartea e de o relevanță maximă.… (més)